Lunea albă

Lunea albă

Slow morning.

Mult soul-searching pentru mine.

Discuții filozofice despre viață, alegeri, relații, vindecare, creștere, devenire, regăsire.

Vio mai mai să îmi facă inima să stea în loc, când a încercat ea să coboare de pe bibliotecă pe un raft din interiorul bibliotecii și a sfârșit întinsă pe parchet pe o parte. S-a ridicat tacticos și a mers mai departe.

Touche, Vio! Touche! Cazi! Te ridici!

Afară primăvara pare că nu mai e atât de prietenoasă ca ieri.

Mâine facem Egg Hunt! Abia aștept!

Până una-alta trebuie să pregătesc cuibul pentru pui. Puiul se reîntoarce în cuib. Cu povești. Stări. Și invariabil frustrări naturale generate de tranziția dintre cele două lumi.

Am vorbit un pic astăzi de dimineață. M-a bucurat faptul că a avut ocazia să interacționeze cu bărbați din familia lui extinsă, căci nevoia de conectare și de looking-up-to către figurile masculine din viața lui e majoră. E în plin proces de învățare a bărbăției și masculinității. Așa că unde să se uite altundeva decât la bărbații semnificativi care îl înconjoară.

Dragul meu, vrei să îți spun ceva important? Înainte de a-ți găsi propria identitate masculină evident că e nevoie să te uiți în jur și să îți iei niște notițe mentale, dar at the end of the day, cum alegi să integrezi părțile alea în tine depinde de tine.

Și cum îmi place mie cu psihologia (că dee, Doina știm, Doina cântăm!), validarea masculinității pentru băieți vine în relație cu mama, adică cu părintele de sex opus. Dimi se uită la exponenții masculini ai tribului său, dar validarea o primește de la mine. Și chiar astăzi mă gândeam cât de mult contează pentru un băiat să fie crescut de o mamă care îl învață să fie bun, blând și respectuos în relația cu ea. Dar și de mare ajutor.

Unul dintre lucrurile pe care i le spun frecvent lui Dimi atunci când îi cer ajutorul cu diverse treburi casnice este că este un ajutor de nădejde. Și chiar așa este. Are pornirea de a ajuta, de a repara, de a face lucruri de unul singur, care îi este cultivată în ambele case. Îmi doresc pentru el să înțeleagă că în relație cu orice fată/femeie cu care va fi este vital să respecte, să iubească, să protejeze și să ajute. Și atunci când se supără să găsească o modalitate de a lucra cu supărarea aia, fără să o lase să foreze în el găuri pline de frustrări, resentimente sau neîmpliniri.

Uneori sunt atât de obosită și prinsă în rutina zilelor pline că pierd din vedere niște nuanțe care pentru el contează. Are o parte atât de sensibilă și introvertă care are nevoie de timp ca pur și simplu să fie. Și fix din zona aia de sensibilitate ies cele mai uimitoare discuții despre cum funcționează lumea, viața și despre cum funcționăm noi ca oameni în relații.

M-a amuzat atât de tare într-o dimineață în drum spre grădi. Intrăm în curtea grădiniței și vede în iarbă niște firișoare de viorele.

Se apleacă lent, culege una și mi-o dăruiește.

Mă emoționez și îi mulțumesc că s-a gândit la mine.

Îmi zice procedural că trebuie să găsesc o vază mică pentru vioreaua minusculă.

Aprob din cap. Intrăm în grădiniță, pun floricica pe dulapul lui și îl ajut să se descalțe.

Iese Miss Denisa. Înaltă. Blondă. Fermecătoare.

Dimi se uită la ea, se uită la mine și conchide:

Mami, dă-mi mie vioreaua! Tu poți să te duci să îți culegi alta din grădină

Zâmbesc și i-o dau.

I-o duce timid, dar determinat lui Miss Denisa, care evident că se emoționează la gestul său, neinterceptând secvența anterioară de interacțiune dintre noi doi.

Asta rămâne între o mamă și fiul său. Mi s-a părut atât de frumoasă întâmplarea asta, că am ținut-o minte și am zis să o și scriu.

De ce? Pentru că s-a desprins un pic de mine și s-a dus spre lume. Căci, de ce suntem noi ca părinți puși pe lumea asta dacă nu să ne pregătim puii să se desprindă cu încredere de noi și să plece în lumea largă, înțelegând că oricând se pot întoarce acasă, iar acel acasă este în sufletul nostru.

Așa că, fără vreo urmă de gelozie pe Miss Denisa, i-am cedat locul destinatarului de viorele.

Fie în aceeași zi, fie la câteva zile distanță, Dimi iese de la grădi de mână cu Lia, Iulia și Ioana, niște colege de-ale lui. Veselie mare. El, nelipsitul martie din post. Trei fete și-un băiat. Se joacă. Se aleargă și când e de plecat acasă, îmi zice să alergăm după Lia că nu și-a luat la revedere. Pactez și o luăm la goană. Lia când îl vede pe Dimi râde și îi zice mamei ei că vrea să îl iubescă un pic pe Dimi. Dimi recalculează ruta și nu dorește a fi iubit, așa că ne zicem pa și mergem mai departe.

Pe drum spre casă ne reîntâlnim cu Ioana, care molfăia un covrig în cârca tatălui său. Îl vede pe Dimi și nici una, nici două, își rupe covrigul în jumătate și îi oferă o jumătate lui Dimi. Dimi îl ia, spune mulțumesc și mergem mai departe.

Seara la culcare, făcând un sumar al zilei Dimi îmi zice:

Mami, tu știi cât de puternic sunt eu?

Cât, mami?

Atât de puternic că astăzi am luat-o pe Clara în brațe și am ridicat-o.

Uau, mami! Chiar că ești foarte puternic! Și Clara ce a zis?

Păi, Clara a căzut peste mine, pe burta mea și am râs împreună.

Ce frumos, mama!

Dacă facem o scurtă numărătoare, ajungem la un număr de 4 fete dintr-un total de 6 de la el din grupă cu care Dimi a interacționat frumos și divers in timp ce eram și eu prin preajmă.

Și I was thinking to myself: you must have done something right, mamma, din moment ce interacțiunile sunt atât de frumoase, naturale și bune.

Educația relațională începe de la naștere. Nu te poți aștepta de la un copil să aibă relații bune și sănătoase, dacă nu îl ajuți să înțeleagă cum arată ele și cum se simt. Dimi învață să relaționeze uitându-se în jur la oameni.

Cum vorbesc unul cu celălalt.

Cum se pun de acord.

Cum rezolvă probleme.

Cum își spun supărările.

Cum își împărtășesc bucuriile.

Cum sărbătoresc.

Cum comemorează.

Către ce se uită cu mare atenție.

Ce evită. Și tot așa.

Mă uit la el cu uimire și mult drag. Îl văd crescând sub ochii mei și nu îmi vine să cred că mai acum ceva vreme îl țineam la piept și îl legănam.

Ne naștem în relație. Trăim în relație. Devenim oameni… în relație. Așa că hai să ne asigurăm că relațiile noastre sunt frumoase și sănătoase!

Dor și drag de mamă

Dor și drag de mamă

Este duminica Paștelui.

Hristos a înviat!

S-a întâmplat din nou.

După un sacrificiu imens, viața devine din nou posibilă.

Afară e soare mult.

Blocurile de vizavi sunt în plină fotosinteză.

Am vorbit cu Dimi.

5’…

S-a supărat pe mine și a fugit din camera în care era telefonul.

Adevărul este că și eu aș fi supărată pe părinții mei, dacă aș vrea foarte tare să petrec Paștele cu amândoi și ei ar începe să-mi explice în limbajul ăla de adulți tare plictisitor și greu de înghițit că nu se poate.

Dar de ce? Eu vă iubesc pe amândoi și vreau să petrec timp cu amândoi.

În ultima vreme a crescut mult. E ditamai băietanul și odată cu înălțimea a crescut și la el în cap. Își pune o groază de probleme și parte dintre ele își dă voie să mi le spună și mie.

O întrebare apare pe repeat: ‘Mami, dar de ce tu și tati v-ați despărțit?’.

Acum e la Iași cu tatăl lui la o reuniune de familie din partea lui.

Și e supărat pe mine.

Că îi e dor și nu știe cum să îmi strige.

Dar îmi strigă altele.

Că de ce nu îl aud când vorbește la telefon (că e proastă conexiunea de net).

Că de ce am urechile lui de iepure pe cap (ca să mă conectez cu el prin joacă).

Că da, evident că rulota lui cea nouă pe care mi-o arată e din lego (nu se vedea pe video foarte clar asta).

Că de ce îi pun atâtea întrebări (pentru că îl iubesc și sunt curioasă în legătură cu universul său interior).

Și uite așa e supărat pe mine.

În duminca Paștelui.

Cumva când e la mine, nu se supără pe taică-su atât de des cum se supără pe mine. Căci mama e numai una. Doar cu ea îți verși toate of-urile. Îți permiți să urli și să strigi de jale și nedreptate.

Nu e drept pentru un copil atunci când părinții i se despart. Dar mai nedrept ar fi dacă ar continua să îl crească în tensiune, neînțelegere și conflict care nu se mai termină o dată.

Așa că Țumpiloiul meu drag, mami te iubește până la lună, soare și steluțele strălucitoare. E în regulă să fii supărat pe mine. Sper să putem totuși să ne auzim pe ziua de astăzi. Dacă nu, să știi că eu nu plec nicăieri. Te aștept acasă să îmi povestești ce vrei tu să îmi povestești. Sau să stăm îmbrățișați în tăcere. Sau să ne jucăm de-a ce vrei tu. Sau să avem movie morning cu popcorn și suc. Sau să ieșim cu bicicleta în parc. Sau să ne jucăm cu Vio. Opțiunile sunt nelimitate. Mi-e foarte dor de tine și mă bucur că crești frumos și at one point chiar și că te revolți în situația asta. Shout, shout, let it all out! E foarte important să vorbești despre ceea ce simți. Întotdeauna te voi asculta, oricât de grele ar fi discuțiile noastre. E în regulă. Noi oamenii suntem pregătiți biologic pentru a face lucruri grele și partea foarte faină este că după ce le terminăm ne simțim mult mai bine. Avem satisfacția lucrului bine-făcut. Nu uita asta niciodată. Nu te da în lături de la lucrurile grele din viața ta. Înfruntă-le! Rezolvă-le! Cere ajutor! Nu le lăsa să te împovăreze. Ain’t no mountain high, ain’t no valley low enough! Ain’t no river wide enough to keep me from getting to you! Doar știi ca lui mami îi place să cânte prin casă. Și când îi e bine. Și când încearcă să îi fie bine. Iubitul meu, viața e foarte frumoasă! Și o să vezi câte lucruri frumoase o să trăiești alături de mine, dar și alături de tati. Never let our divorce define who you are, because you are so much more than this! Și știu sigur că ești mult mai deștept, înțelept, empatic și iubitor decât eu și tati la un loc. This we did well! Dar nu numai noi. You are your own person și Doamne sfinte cât de fain e băietanul ăsta de 4 ani! Știai că ești fain? Ești tare fain! Și blând. Și bun. Și generos. Și răbdător. Și glumeț. Și isteț. Când greul îți devine prea greu, pasează-l înapoi spre mine și spre tati, ca la un meci de fotbal. O să știm noi ce să facem cu el. Și dacă nici noi nu știm, o să ne descurcăm, că ăsta e rolul nostru ca părinții tăi. Să te iubim. Să te protejăm. Să te educăm. Să te facem om. Hristos a înviat, Dimi! Petrecere frumoasă la Iași!

Later Edit:

A sunat inapoi după somnul de prânz cu o față odihnită, zâmbet până la urechi și chef de vorbă cu mine și ai mei.

Dragul meu, aici avem amândoi o lecție importantă de exersat, și anume cum să lăsăm emoțiile să ne viziteze, dar fără să ne guverneze.

Emoțiile sunt ca niște musafiri în casa noastră care este corpul fiecăruia dintre noi.

Ele vin, una câte una sau mai multe tăvălug.

Le primim, chiar dacă uneori vin fără să anunțe înainte.

Nu le închidem ușa în nas.

Le poftim la un pahar cu apă și o chisea cu dulceață de cireșe amare.

Vorbim cu ele.

Le dăm atenția cuvenită.

Și după ce considerăm că au stat destul, le invităm politicos să plece.

Ne luăm rămas bun de la ele și le spunem că le mai așteptăm și cu alte ocazii, pentru că ceea ce ne semnalizează fiecare emoție este vital pentru noi.

Fiecare emoție își are rostul ei. Până și supărarea asta năzdrăvană. Știi care a fost rostul ei? Să ascundă un munte de dor. De la Dimi către mami și de la mami către Dimi. Și după ce și-a făcut treaba, a lăsat dorul să se manifeste cu dragul de rigoare. Așa că hai să simțim ce avem de simțit, după care să continuăm să ne bucurăm unul de celălalt și împreună, de viață. Ia uite cum a mai apărut o emoție: bucuria.

Mă bucur tare că m-ai sunat. Mulțumesc!

 

Săptămâna Patimilor

Săptămâna Patimilor

E sâmbăta Paștelui.

Dupa ce a sunat alarma, vecina de la doi a pus niște muzică la maxim ca să se asigure că mă trezesc. Măcar nu plânge în hohote… Sau nu râde… în hohote. Cum îi e de altfel obiceiul pe la 4 dimineața. Aproape în fiecare dimineață.

Mă tot gândeam câtă tristețe să fie în sufletul unui om încât să aibă acest ritual zilnic de descărcare. Mă rog, ea mai are și alte ritualuri, cum ar fi să bea Neumarkt pe bordura de la Tip Top. Începe cu o doză să își potolească setea și continuă cu un pet de 2l. Ca să își înnece amarul. La cât de buhaită de băutură e, bag seama că amarul a devenit olimpic la înot.

Funny thing cum gestionăm tristețea, supărarea, suferința, pierderea ca specie. Ieri am dat drumul la un podcast al lui Andrew Huberman despre ’Dealing with Loss and Grief’, unde o doamnă cu o vârstă venerabilă și o mimă veselă vorbea despre waves of grief, not stages of grief, despre cum viața crește în jurul grief-ului, despre cum învățăm să trăim cu suferința pierderii căci ea nu trece niciodată, it just becomes embedded in us and we slowly adapt to it.

La grădiniță, ca parte din programul de dezvoltare personală pentru părinți ‘School from Home’, țin workshop-ul de ’Dealing with Change, Crisis and Loss’. La orele de dezvoltare personală pentru copii citim povești terapeutice despre moarte. În sesiunile de team support cu echipa adresăm subiecte legate de diverse tipuri de pierderi personale.

Doamna cea veselă, psiholog clinician și grief counselor povestea despre cât de confortabil îi este ei să însoțească oameni in their process of grief, să conțină multul, greul și urâtul care vine cu suferința. Mai zicea o treabă interesantă: attachment does not go away just because someone/something does not exist anymore. Na-ți-o pe asta! Huberman vorbea despre the stubborness that some people have related to going through grief și de cum se agață de stadii ale suferinței cauzate de pierdere precum negarea, furia sau negocierea.

Înainte de a începe să scriu în dimineața asta, după multă vreme de tăcere literară, am căutat pe Google dacă există vreo conexiune spirituală între sărbătoarea Paștelui și pierdere. Și Google a zis ‘Doh!’. Easter is deeply associated with loss on a spiritual level, acting as a portal that moves through the pain of death and sacrifice toward the promise of new life. While it is a celebration of resurrection, it is inseparable from the themes of deep loss, grief, and abandonment experienced during Good Friday and Holy Saturday’.

Oh boy, and am I experiencing it! Ieri am avut nevoie să stau în casă și să mă reculeg și în timp ce o făceam și eu după cum mă pricepeam îmi tot venea în suflet pornirea de a merge la cimitir și la crematoriu să văd ce mai fac mamaie, tata, Dida și Marian. Problema e că la ce orientare în spațiu (n-)am, m-am gândit că sigur mă voi rătăci pe acolo și n-o să găsesc niciun mormânt sau nișă and it will have been all for nothing. Totuși, cred că voi merge la micuța biserică din lemn de lângă Academia Militară să aprind o lumânare pentru morții iubiți din viața mea. Oare să fac și un acatist cu pierderile pe care le-am trăit în ultimii 2 ani? Se primește?

Poate rândurile pe care le scriu vă dau impresia că aș fi vreo habotnică. Nu-s. Îs un om care este într-o profundă fază de yearning, pining și longing. Și mă tot întreb în tot iureșul ăsta al acestor ani, care e lecția? Care e morala? Ce învățăminte ar trebui să trag din ce trăiesc? Păi una zdravănă ar fi aceea a sacrificiului către o viață mai bună, nu? Cum zice Google. Google știe.

Mi-am pus pe Spotify ‘I Grieve’ a lui Peter Gabriel? O știți? E foarte mișto. Așa, de reflecție. De solitudine. De doliu.

Zilele trecute m-am necăjit tare și m-a apucat plânsul în timp ce mă jucam cu Dimi. M-am dus repede la baie, căci îmi e atât de greu să plâng de față cu el. Nu vreau să îl împovărez cu intensitățile mele, că le are el pe ale lui. A venit după mine la baie. L-am rugat să mă lase un pic și dragul de el a acceptat, no questions asked. M-a simțit. Puiul și-a simțit mama și i-a dat spațiu să grieve. Because that is what I was doing, grieving for something I thought I had, but didn’t actually have. După ce m-am liniștit, l-am luat în brațe și i-am explicat că sunt tristă și că atunci când sunt tristă mă ajută mult să plâng și să las tristețea să mi se scurgă printre lacrimile care îmi brăzdează obrajii. M-a ascultat atent după care a zis cu o înțelepciune numai a lui ‘Hai să ne jucăm, mami!’.

Mno, acum Spotify-ul vine cu artileria grea: Teardrop a celor de la Massive Attack. I need time and space to grieve. To feel the waves of grief flow through me. Ca să pot face spațiu pentru iubire, speranță și pentru linia orizontului atunci când răsare soarele. Soarele a început să răsară, dar doar în momentul în care am dat voie pietroiului de massive grief să se dreneze, asemenea unui abces care m-a populat mult prea multă vreme. Așteptări. Frământări. Încercări. Negări. Renunțări. Frici.

Cumva, de ceva vreme I see things clearly, for what they are, not what I wished them so fervently to be. And that set me free! I am free! Simt că am energie din nou. Că nu mai am împietrirea aia împovărătoare. Că mă pot gândi la soluții, nu neapărat doar la probleme. Că văd binele, frumosul și binecuvântatul din jurul meu.

Sunt sănătoasă.

Dimi e sănătos.

Avem căsuța noastră cu armonie, liniște și joacă.

Am primit-o pe Vio, pisica noastră calico cea zvăpăiată în viața noastră.

Am un loc de muncă stabil.

Am prieteni buni.

Am familie.

Am spor.

Am har.

Am iubire de dat și sunt pregătită să și primesc.

Trăiesc într-o țară fără război.

Sunt un profesionist bun.

Sunt o mamă bună.

Sunt un om bun.

Am amintiri frumoase care îmi populează sufletul și care au legătură cu pierderile prin care am trecut.

I am still attached. Nu am vreo pornire să mă retrag de lumea dezlănțuită în sălbăticie și să șed acolo precum o pustnică.

Mă uit pe fereastră și văd copaci. Stau într-o zonă verde.

Mă bucur să îl văd pe Dimi crescând și să îi fiu alături every step of the way.

Mă uit spre viitor cu speranță.

My heart is not so heavy anymore. I’m contemplating the lightness of being.

Mă văd și sunt capabilă să mă opresc din default mode-urile mele.

They say the things you don’t change, you silently accept. I will be silent no more. Nor will I be loud. But you will surely hear my voice. The voice of change that brings about peace. All for the peace of the mind. Of the soul. Of the spirit. Of the heart.

Asta este Săptămâna Patimilor și am trăit-o intens în patimă. Mâine e Paștele. Diseară se ia lumină.

Tata nu era el vreun credincios, quite on the contrary, dar avea treaba asta cu procedura. Mamaie era cu postul, mâncarea și așezarea. Mama era cu însoțitul efectiv la biserica de vizavi de casa noastră și conectarea cu vecinătatea. Iar noi, copiii, ne uitam la adulții din jurul nostru și luam notițe mentale despre cum arată această sărbatoare. Ce înseamnă ea cu adevărat? Sunt norocoasă că am aceste experiențe și îmi doresc să pot să le creez și pentru Dimi. Să înțeleagă că întotdeauna există ceva mai mare decât el și să se raporteze la acel ceva cu umilitate. Humbleness adică.

Răsare soarele și pe strada mea. Literally. Se vede frumos. În curând voi vorbi cu Dimi. Abia aștept. După care who knows what this Saturday will hold. But one thing is for sure. I will let grief flow through me while I make the best of this beautiful day.

 

Fără sfârșit

Fără sfârșit

Acest lirism este unul fără sfârșit

Căci așa se simte în mine

Neterminat

Încă în facere

Aveam intenția de a-l scrie în engleză

Dar m-am răzgândit

E chiar indicat să faci asta de câteva ori

În viață

Să stai și să te gândești mai bine

La tine

Și la totul care-ți populează interiorul

Să îl reașezi și sa te uiți în ochii

Greșelilor tale

Să le privești cu justețea și compasiunea

De care au nevoie

Ca să poți mai bine

Mai plin, mai cu sens, mai potrivit pentru tine

Pământ și cer

Pământ și cer

E o sâmbătă molcomă de iulie. Nici prea cald, nici prea răcoare. Eu acasă. În căsuța cu steluțe. Căsuța lui mami și a lui Dimi.

Dimi e cu tatăl lui. Probabil făcând chestii de băieți. Unul dintre lucrurile pe care nu îl pot învăța pe flăcăul ăsta al meu este cum să fie băiat… Cum să devină bărbat. Adică pot, cu anumite limitări.

Dar nimic nu se compară cu trântele pe care le are cu taică-su.

Cu exersatul curajului atunci când frica te furnică prin burtă.

Sau cu surubăritul diverselor chestii care au… suruburi.

Cu mine, Dimi învață altele.

Cântăm împreună la instrumente muzicale pe care nici unul dintre noi nu știe să le folosească cu virtuozitate.

Ne maimuțărim și ne jucăm ‘de-a’ orice.

Dansăm fiecare în legea lui.

Ne învârtim.

Vorbim verzi și uscate.

Facem puzzle-uri…

Și uite că ajung, pâș-pâș și la subiectul prezentei scrieri.

De dimineață, pe la amiază, cum îi șade bine oricărei dimineți de sâmbătă, m-am apucat să îi fac ordine în jucării pruncului. Și am dat, din nou, peste acest puzzle, pe care pur și simplu îl iubesc. Aș zice că e mai cu seamă jucăria mea decât a lui. Se numește ‘Land & Sky Puzzle’ și este făcut de cei de la Lovevery, o echipă tare faină de olandezi (și probabil nu numai) care gândesc jucării cu sens pentru copii mici. Să le scriu că mă joc si eu cu jucăriile lui fi-meu? Cred ca deja au testat câteva dintre jucării și pe adulți.

Mă nimeresc uitându-mă prelung la formele, culorile, marginile și contrastele lui. Mă fascinează. Și gândul mi se duce la relații semnificative pe care le avem în viața asta finită, care ne fac să ne uităm plini de curaj spre infinit.

Suntem cu toții niste pătrate, cercuri și triunghiuri care îmbină cel puțin două tendințe opuse care cumva, cu trecerea timpului și-au exersat dreptul de a coexista într-o oarecare armonie înlăuntrul nostru.

Sau poate nu suntem chiar așa trași la linie. Încadrați perfect în noi înșine. Poate suntem făcuți din părți și goluri, sau din părți care se îmbină bine, sau din părți care încearcă să fie în regulă, însoțite de ceva gol care le pune uneori în tensiune.

Și cum ședem noi așa, în noi înșine, încercând să dăm un sens propriei existențe, precum niște sihaștrii, închiși fiecare în chilia lui, apare cineva, care ne atrage, cromatic. Valoric. Cu ceva. Iar acel ceva pe care îl vedem în persoana din fața noastră îl avem în noi. Fie el bun sau rău. Conform normelor, sau total rebel. Cu sens, sau aparent lipsit de orice noimă.

Și atunci începe tumultul nostru relațional. Vrem să îi facem loc celuilalt în noi. Dar ceea ce am încercat până să ne apară această realitate a fost să ne populăm interiorul cu tot soiul de acareturi care să ne definească.

Suntem proprii noștri designeri de interior de ființă. Și rareori alegem minimalismul. Aș tinde să zic că suntem maximaliști prin definiție. Noi oamenii. Interioarele golașe în care se aud puternic ecourile propriilor gânduri nu ne priesc. Ne tulbură. Așa că mai punem o plantă, o pisică, un covor texturat, o cutie, și tot așa.

Numai ca atunci când ne pomenim cu musafiri care se transformă încetul cu încetul în parteneri de interior, trebuie să le facem loc. Să le facem loc în ființa noastră. Adică să înființăm o relație în care să le dăm niște șanse unul celuilalt. Să fim împreună. Cu adevărat. Și să vedem unde ne duce acest împreună.

Împreunarea are întotdeauna ceva în comun, independent de cuplu.

Are iubire.

Multă iubire.

Și prin asta se subînțeleg respectul, grija, compasiunea, dragul, prietenia, omenia, blândețea, tandrețea, erotismul, eroismul, gingășia, ghidușia, umorul, stângăcia, integritatea, sinceritatea, dreptatea și ce mai este important și definitoriu pentru dragostea fiecărei perechi.

Câteodată, izul unei noi relații ne prinde goi-pușcă. Și nu neapărat pentru că așa am fi noi din născare, ci pentru că așa am rămas după relația anterioară. Pustiiți. Însingurați. Nesiguri. Făcuți scrum și praf. Și nu din ăla de stele.

Nu poți aspira să fii într-o relație cu cineva dacă ceea ce simți tu cu preponderență este durere, pentru că nu vei face altceva decât să-l contaminezi și pe cel de lângă tine cu această mare neagră de uitare, vorba celor de la Luna Amară.

Așa că din valuri trebuie să arzi tu singur, precum un catafalc din crengi pe care îți șade trupul persoanei care ai fost în relația anterioară și pe care îl lansezi pe mare să își găsească liniștea. Marea să stingă focurile mistuitoare care nu au făcut altceva decât să distrugă părți din tine. Și numai după acest ritual, poți să te uiți în oglindă și să vezi ce mai e acolo în goliciunea aia asurzitoare.

Cine mai ești.

Ce mai simți.

Ce mai vezi.

Ce îți mai dai voie să auzi.

Ce mai vrei.

Ce mai poți.

Ideea e să te uiți în oglindă. Dacă ai acoperit toate oglinzile din casă, ca la priveghi, descoperă-le ca să te poți descoperi pe tine. Tot tu ești. Promit. Chiar dacă nu te prea simți ca tine însuți, ești acolo.

În vid, dar nu pentru mult timp.

Și părțile din tine care au sau nu sens pentru tine sunt împrăștiate precum niște piese de puzzle pe care trebuie să vezi ce loc le găsești ca să îți fie bine cu tine. Dacă ție nu îți este bine, nu ai cum să te aventurezi să iubești un altul.

Evident că iubirea vindecă, dar trebuie să începi cu iubirea de sine.

Un pic.

În fiecare zi.

Cu disciplină.

Cu grație.

Cu recunoștință.

Că ești.

Că respiri.

Că simți.

Că speri.

A alege să fii într-o relație cu cineva înseamnă a îți asuma că în fiecare zi va trebui să încerci activ să te sincronizezi, să te echilibrezi și să te calibrezi cu omul de lângă tine.

Să fii sus atunci când el e jos.

Să fii tăcut, atunci când el e zgomotos.

Să fii bucuros atunci când el e bucuros.

Și nu să le disimulezi sau să renunți la cine ești și la ce simți pentru cel de lângă tine, ci să fii dispus să te simți și așa. Și evident, ca într-o oglindire imediată, vei vedea ca cel de lângă tine îți va răspunde. Cu ceea ce ai tu nevoie. Atunci când ai tu nevoie.

Și dacă n-o fi așa, nu înseamnă că trebuie să renunți sub justificarea nepotrivirii de caracter.

Vorbește. Comunică mult și des. Despre tot și toate. Despre ce simți că vine din partea lui/ei. Despre ce ai avea nevoie. Despre ce îți face sufletul să tresară. Despre visurile pe care le ai tu pentru tine, dar si despre cele la care jinduiești împreună cu partenerul tău.

Omul de lângă tine nu are de unde să (te) știe dacă tu nu i te arăți.

Prin vorbe.

Prin fapte.

Prin gânduri rostite.

Prin simțiri împărtășite.

Fiecare relație care are o bază solidă, are multe pietre de căpătâi. Cam la fel de multe ca pietre de încercare. Fiecare cuplu și le știe pe ale sale. Și poate nu le spune în gura mare. Dar ceea ce fac împreună, este să continuă să trăiască împreună trecând prin ceea ce le pune viața în față.

The only way out is through.

The only way in someone’s heart is through.

Echilibrul unei relații nu se atinge stând nemișcați precum niște stane de piatră, ci prin mișcare. Împreună. În aceeași direcție. A house divided cannot stand. Doar împreună la bine și la greu. Cât despre forma de încadrare socială a oricărei relații, aș zice fiecare cum își dorește. Ceea ce este cu adevărat important se simte în privirea pe care vi-o aruncați seara la culcare și în momentul în care deschideți ochii dimineața.

Și da, toate astea mi-au fost inspirate de acest puzzle. Relațiile sunt niște puzzle-uri ambulante. Nu știi niciodată ce îți mai rezervă, dar constanta este fără doar și poate iubirea. Dacă iubire e, restul se face. Cu intenție, dorință și disciplină.