Slow morning.
Mult soul-searching pentru mine.
Discuții filozofice despre viață, alegeri, relații, vindecare, creștere, devenire, regăsire.
Vio mai mai să îmi facă inima să stea în loc, când a încercat ea să coboare de pe bibliotecă pe un raft din interiorul bibliotecii și a sfârșit întinsă pe parchet pe o parte. S-a ridicat tacticos și a mers mai departe.
Touche, Vio! Touche! Cazi! Te ridici!
Afară primăvara pare că nu mai e atât de prietenoasă ca ieri.
Mâine facem Egg Hunt! Abia aștept!
Până una-alta trebuie să pregătesc cuibul pentru pui. Puiul se reîntoarce în cuib. Cu povești. Stări. Și invariabil frustrări naturale generate de tranziția dintre cele două lumi.
Am vorbit un pic astăzi de dimineață. M-a bucurat faptul că a avut ocazia să interacționeze cu bărbați din familia lui extinsă, căci nevoia de conectare și de looking-up-to către figurile masculine din viața lui e majoră. E în plin proces de învățare a bărbăției și masculinității. Așa că unde să se uite altundeva decât la bărbații semnificativi care îl înconjoară.
Dragul meu, vrei să îți spun ceva important? Înainte de a-ți găsi propria identitate masculină evident că e nevoie să te uiți în jur și să îți iei niște notițe mentale, dar at the end of the day, cum alegi să integrezi părțile alea în tine depinde de tine.
Și cum îmi place mie cu psihologia (că dee, Doina știm, Doina cântăm!), validarea masculinității pentru băieți vine în relație cu mama, adică cu părintele de sex opus. Dimi se uită la exponenții masculini ai tribului său, dar validarea o primește de la mine. Și chiar astăzi mă gândeam cât de mult contează pentru un băiat să fie crescut de o mamă care îl învață să fie bun, blând și respectuos în relația cu ea. Dar și de mare ajutor.
Unul dintre lucrurile pe care i le spun frecvent lui Dimi atunci când îi cer ajutorul cu diverse treburi casnice este că este un ajutor de nădejde. Și chiar așa este. Are pornirea de a ajuta, de a repara, de a face lucruri de unul singur, care îi este cultivată în ambele case. Îmi doresc pentru el să înțeleagă că în relație cu orice fată/femeie cu care va fi este vital să respecte, să iubească, să protejeze și să ajute. Și atunci când se supără să găsească o modalitate de a lucra cu supărarea aia, fără să o lase să foreze în el găuri pline de frustrări, resentimente sau neîmpliniri.
Uneori sunt atât de obosită și prinsă în rutina zilelor pline că pierd din vedere niște nuanțe care pentru el contează. Are o parte atât de sensibilă și introvertă care are nevoie de timp ca pur și simplu să fie. Și fix din zona aia de sensibilitate ies cele mai uimitoare discuții despre cum funcționează lumea, viața și despre cum funcționăm noi ca oameni în relații.
M-a amuzat atât de tare într-o dimineață în drum spre grădi. Intrăm în curtea grădiniței și vede în iarbă niște firișoare de viorele.
Se apleacă lent, culege una și mi-o dăruiește.
Mă emoționez și îi mulțumesc că s-a gândit la mine.
Îmi zice procedural că trebuie să găsesc o vază mică pentru vioreaua minusculă.
Aprob din cap. Intrăm în grădiniță, pun floricica pe dulapul lui și îl ajut să se descalțe.
Iese Miss Denisa. Înaltă. Blondă. Fermecătoare.
Dimi se uită la ea, se uită la mine și conchide:
‘Mami, dă-mi mie vioreaua! Tu poți să te duci să îți culegi alta din grădină‘
Zâmbesc și i-o dau.
I-o duce timid, dar determinat lui Miss Denisa, care evident că se emoționează la gestul său, neinterceptând secvența anterioară de interacțiune dintre noi doi.
Asta rămâne între o mamă și fiul său. Mi s-a părut atât de frumoasă întâmplarea asta, că am ținut-o minte și am zis să o și scriu.
De ce? Pentru că s-a desprins un pic de mine și s-a dus spre lume. Căci, de ce suntem noi ca părinți puși pe lumea asta dacă nu să ne pregătim puii să se desprindă cu încredere de noi și să plece în lumea largă, înțelegând că oricând se pot întoarce acasă, iar acel acasă este în sufletul nostru.
Așa că, fără vreo urmă de gelozie pe Miss Denisa, i-am cedat locul destinatarului de viorele.
Fie în aceeași zi, fie la câteva zile distanță, Dimi iese de la grădi de mână cu Lia, Iulia și Ioana, niște colege de-ale lui. Veselie mare. El, nelipsitul martie din post. Trei fete și-un băiat. Se joacă. Se aleargă și când e de plecat acasă, îmi zice să alergăm după Lia că nu și-a luat la revedere. Pactez și o luăm la goană. Lia când îl vede pe Dimi râde și îi zice mamei ei că vrea să îl iubescă un pic pe Dimi. Dimi recalculează ruta și nu dorește a fi iubit, așa că ne zicem pa și mergem mai departe.
Pe drum spre casă ne reîntâlnim cu Ioana, care molfăia un covrig în cârca tatălui său. Îl vede pe Dimi și nici una, nici două, își rupe covrigul în jumătate și îi oferă o jumătate lui Dimi. Dimi îl ia, spune mulțumesc și mergem mai departe.
Seara la culcare, făcând un sumar al zilei Dimi îmi zice:
Mami, tu știi cât de puternic sunt eu?
Cât, mami?
Atât de puternic că astăzi am luat-o pe Clara în brațe și am ridicat-o.
Uau, mami! Chiar că ești foarte puternic! Și Clara ce a zis?
Păi, Clara a căzut peste mine, pe burta mea și am râs împreună.
Ce frumos, mama!
Dacă facem o scurtă numărătoare, ajungem la un număr de 4 fete dintr-un total de 6 de la el din grupă cu care Dimi a interacționat frumos și divers in timp ce eram și eu prin preajmă.
Și I was thinking to myself: you must have done something right, mamma, din moment ce interacțiunile sunt atât de frumoase, naturale și bune.
Educația relațională începe de la naștere. Nu te poți aștepta de la un copil să aibă relații bune și sănătoase, dacă nu îl ajuți să înțeleagă cum arată ele și cum se simt. Dimi învață să relaționeze uitându-se în jur la oameni.
Cum vorbesc unul cu celălalt.
Cum se pun de acord.
Cum rezolvă probleme.
Cum își spun supărările.
Cum își împărtășesc bucuriile.
Cum sărbătoresc.
Cum comemorează.
Către ce se uită cu mare atenție.
Ce evită. Și tot așa.
Mă uit la el cu uimire și mult drag. Îl văd crescând sub ochii mei și nu îmi vine să cred că mai acum ceva vreme îl țineam la piept și îl legănam.
Ne naștem în relație. Trăim în relație. Devenim oameni… în relație. Așa că hai să ne asigurăm că relațiile noastre sunt frumoase și sănătoase!
